Îi înţeleg pe toţi cei care-şi omoară personajele. Nu încearcă decât să scoată o carte care contează cu adevărat.
Ce e o ‘poveste de iubire’ – în lipsa morţii, a nereuşitei? Cazi în Madame Bovary. Ce-am fi avut dacă Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc. ar fi izbutit, în modernitate? Romeo uitându-se la televizor pe canalele de sport, Isolda spălând lenjeria, visând vacanţe la ‘mare’? Continuarea unei iubiri, reuşita ei – trivializează. Este o regulă absolută. Ne place doar ceea ce nu reuşeşte. ‘Iubirea’ moare oricum, biologic, în câţiva ani, prelungind apoi acel grotesc ansamblu de umilinţe, compromisuri, falsuri şi abandonuri succesive, banalul coşmar marital burghez dezesperat şi amenajabil. Iubirile trebuie să eşueze, pentru a fi iubiri reuşite.
Cum să scrii, în modernitate, o istorie autentică, fără sprijinul morţii şi al eşecului, dacă eşecul e în centrul oricărei reuşite literare, şi chiar al oricărei reuşite în sine.
Adaugă la asta brutalitatea logicii liberale, în epoca angoasei. Doxa îţi dă sistematic jaloanele, impunându-ţi să fii frumos, tânăr, bogat, puternic, un câştigător etc., deşi toate astea scapă duratei; tânărul nu rămâne tânăr, frumosul asistă la propria-i descompunere, bogatul nu mai e bogat, averile se moştenesc, se împart, se diluează, puterea are tot mai puţine instrumente să se exercite etc. Pe scurt, orice se împlineşte, azi, eşuează sistematic. Această lecţie angoasantă, acest principiu al non-duratei nu putea să nu afecteze mitul iubirii şi ideea pe care ne-o facem despre ea. Doar ceea ce nu durează (momentul) ne rămâne în memorie, plenar, ca un paradis. Duratele (zilele, orele) sunt totdeauna infernuri. În Orele lui Michael Cunningham, Richard, poetul bolnav de Sida, e consolat: ‘Ai totuşi, uneori, şi zile bune, aminteşte-ţi. – Da, admite el surâzând, dar orele? Ce fac cu povara orelor?’. Se sinucide pentru că orele, nu momentele în succesiune, nu zilele sau anii, îi devin insuportabile, prin încărcătura corozivă de adevăr şi timp explodat. Aceste durate mici, coşmareşti, în care ţi se strecoară insidios adevărul, precizându-se toate fisurile în armura zilelor, sunt tot ce poate exista mai insuportabil. Nici tema entuziasmului iubirii nu rezistă orelor, zilelor, duratei în sine. Nu fără a cădea în trivial, grotesc sau dulcegărie.
Nu doar că scriitorii trebuie iertaţi întotdeauna că îşi ucid eroii. Dar, la un tribunal suprem al Literelor, ar trebui condamnaţi, dimpotrivă, toţi scriitorii care-şi lasă neglijent odraslele în viaţă. Când mă gândesc câţi copaci sunt tăiaţi pentru imbecilităţile lor surâzătoare, soluţia e inevitabilă.
Ce e o ‘poveste de iubire’ – în lipsa morţii, a nereuşitei? Cazi în Madame Bovary. Ce-am fi avut dacă Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc. ar fi izbutit, în modernitate? Romeo uitându-se la televizor pe canalele de sport, Isolda spălând lenjeria, visând vacanţe la ‘mare’? Continuarea unei iubiri, reuşita ei – trivializează. Este o regulă absolută. Ne place doar ceea ce nu reuşeşte. ‘Iubirea’ moare oricum, biologic, în câţiva ani, prelungind apoi acel grotesc ansamblu de umilinţe, compromisuri, falsuri şi abandonuri succesive, banalul coşmar marital burghez dezesperat şi amenajabil. Iubirile trebuie să eşueze, pentru a fi iubiri reuşite.
Cum să scrii, în modernitate, o istorie autentică, fără sprijinul morţii şi al eşecului, dacă eşecul e în centrul oricărei reuşite literare, şi chiar al oricărei reuşite în sine.
Adaugă la asta brutalitatea logicii liberale, în epoca angoasei. Doxa îţi dă sistematic jaloanele, impunându-ţi să fii frumos, tânăr, bogat, puternic, un câştigător etc., deşi toate astea scapă duratei; tânărul nu rămâne tânăr, frumosul asistă la propria-i descompunere, bogatul nu mai e bogat, averile se moştenesc, se împart, se diluează, puterea are tot mai puţine instrumente să se exercite etc. Pe scurt, orice se împlineşte, azi, eşuează sistematic. Această lecţie angoasantă, acest principiu al non-duratei nu putea să nu afecteze mitul iubirii şi ideea pe care ne-o facem despre ea. Doar ceea ce nu durează (momentul) ne rămâne în memorie, plenar, ca un paradis. Duratele (zilele, orele) sunt totdeauna infernuri. În Orele lui Michael Cunningham, Richard, poetul bolnav de Sida, e consolat: ‘Ai totuşi, uneori, şi zile bune, aminteşte-ţi. – Da, admite el surâzând, dar orele? Ce fac cu povara orelor?’. Se sinucide pentru că orele, nu momentele în succesiune, nu zilele sau anii, îi devin insuportabile, prin încărcătura corozivă de adevăr şi timp explodat. Aceste durate mici, coşmareşti, în care ţi se strecoară insidios adevărul, precizându-se toate fisurile în armura zilelor, sunt tot ce poate exista mai insuportabil. Nici tema entuziasmului iubirii nu rezistă orelor, zilelor, duratei în sine. Nu fără a cădea în trivial, grotesc sau dulcegărie.
Nu doar că scriitorii trebuie iertaţi întotdeauna că îşi ucid eroii. Dar, la un tribunal suprem al Literelor, ar trebui condamnaţi, dimpotrivă, toţi scriitorii care-şi lasă neglijent odraslele în viaţă. Când mă gândesc câţi copaci sunt tăiaţi pentru imbecilităţile lor surâzătoare, soluţia e inevitabilă.