‘Se anunţă epoca monarhiilor.’ E teza lui S., ca de altfel şi a lui Zizek, că, destul de curând, Capitalul ne va răscumpăra spre modalităţile cele mai eficiente ale realului, către primul regim autoritarist (dispensat de democraţie în faza globală), că ‘berlusconizarea’ politică a Europei, evacuarea gravităţii, intrarea clovnilor simili-autoritari în polis, reprezintă debutul unei epoci a improvizaţiei sau a reuşitei autoritare – ‘monarhice’ – sprijinită în fundal de fluxul global al capitalului. Acesta e orizontul imediat sau mediu, în care structurile de gândire formale şi procesuale nu vor mai folosi la nimic, reduse la marginalitate şi recluziune, la retragerea activă în aşteptare şi pregătirea ripostei sau a timpului ripostei (ceea ce s-ar putea numi structuri de refugiu). Atomizarea, triumful general al singurătăţii o anunţau şi vor sfârşi, poate, prin a o justifica. Ipoteza dialecticii economice pozitive şi a orizontului general linear a fost nefericită – ne aşteaptă nori negri, lungi sincope, în esenţă radicale şi mai violente ca niciodată, fiindcă depăşesc statul şi pretind coagularea unei riposte universale, poate chiar schimbarea subiectului. Ameninţările istorice sau metaistorice, de până acum, puteau fi întâmpinate din orizontul realului şi ţineau de real (moralismul tautologic, răspunsul istoric la istorie, mica agitaţie angajantă în incurabil, etern petitio principii, al lui B.-H. Lévy etc.); în definitiv fusese o lume simplă, cu răspunsuri care păreau posibile; nu mai e cazul. Altfel spus, nu cred că ceva mai radical şi mai adânc ne-a ameninţat vreodată.