Le-am auzit rostite de oameni hiperinteligenţi, în diverse împrejurări, pe amândouă: ‘Oamenii cei mai inteligenţi au fost atei sau agnostici’, precum şi ‘Oamenii cei mai inteligenţi (cu nuanţa: printre cei mai inteligenţi din lume) au fost religioşi’. E cam aiuritoare această alăturare, precum şi voinţa de a o face. Abstrăgând însă de la amalgam şi absurditatea argumentaţiei, se pot totuşi face rapid două observaţii.
Prima observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt naţionalişti. A doua observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt religioşi.
Prima nu implică evident că toţi naţionaliştii sunt stupizi; a doua, că toţi religioşii sunt deopotrivă. E bine să faci uneori precizări simple.
Evidenţa observaţiilor rămâne totuşi. Pentru a fi naţionalist sau religios nu ţi se pretinde vreun efort de judecată, ci aderenţă emoţională.
Sunt constatări la îndemână. Ţi le poate furniza oricând o statistică sau un prieten psihiatru, dintre cazurile de debilitate sau retard mintal întâlnite într-o viaţă, proporţia e de fiecare dată aceeaşi, stupefiantă – sută la sută mistică. În fond, am foarte puţin în vedere prin stupiditate condiţia patologică, nefericită, a debilităţii de judecată. Poate fi doar abrutizarea inevitabilă a mediului, pot fi amândouă. Ce e sigur e că, dacă găseşti totdeauna printre credincioşi şi naţionalişti spirite cu totul strălucite, printre stupizi vei găsi numai naţionalişti şi credincioşi.
Lucru doar în aparenţă curios, cu explicaţii dezolant de simple. E dorinţa de a nu ieşi din primul cerc identitar, cel care cuprinde: mama, familia, limba, teritoriul, credinţa – în sfârşit, ‘travail, famille, patrie’. Un fel de a nu ieşi de sub streaşina casei. Valori de siguranţă strictă, pre-reflexive, pe care le-ai moştenit pentru că ai venit pe lume, valori de aderenţă primă. Pentru ateism sau cosmopolitism, raporturi bizare cu realul şi ideile, e nevoie de un pas mai departe.
E totuşi frapant că e imposibil să găseşti un ateu complet stupid – cel puţin în sensul patologiei. Pentru a aborda zona, pare să fie nevoie de o minimă reflecţie, de o gândire a întregului, de o punere în oglindă, de interogaţii de ordin general, inevitabil corozive şi sinucigaşe. A gândi pe cont propriu problema religiosului e un mod de a-ţi tăia craca de sub picioare, pe care abrutizaţii au deosebita abilitate instinctuală de a-l evita.
Trebuie admis că e pur şi simplu mai confortabil sub streaşină.
Balanţa nu e deci foarte dreaptă, şi măsura nu e echivalentă. Aş fi mai precaut cu afirmaţiile de tip general în materie. Precum şi cu cele care trec cu vederea reversul, nefericirea masivă a ateilor, scepticilor, agnosticilor, pe care încearcă să şi-o ascundă cu eforturi supraomeneşti inventând structuri de sens – aceşti oameni complet şi definitiv striviţi. Pentru că n-am auzit des spunându-se că scopul vieţii e înţelegerea, dar auzim constant că scopul vieţii e fericirea.
Prima observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt naţionalişti. A doua observaţie e că toţi oamenii stupizi sunt religioşi.
Prima nu implică evident că toţi naţionaliştii sunt stupizi; a doua, că toţi religioşii sunt deopotrivă. E bine să faci uneori precizări simple.
Evidenţa observaţiilor rămâne totuşi. Pentru a fi naţionalist sau religios nu ţi se pretinde vreun efort de judecată, ci aderenţă emoţională.
Sunt constatări la îndemână. Ţi le poate furniza oricând o statistică sau un prieten psihiatru, dintre cazurile de debilitate sau retard mintal întâlnite într-o viaţă, proporţia e de fiecare dată aceeaşi, stupefiantă – sută la sută mistică. În fond, am foarte puţin în vedere prin stupiditate condiţia patologică, nefericită, a debilităţii de judecată. Poate fi doar abrutizarea inevitabilă a mediului, pot fi amândouă. Ce e sigur e că, dacă găseşti totdeauna printre credincioşi şi naţionalişti spirite cu totul strălucite, printre stupizi vei găsi numai naţionalişti şi credincioşi.
Lucru doar în aparenţă curios, cu explicaţii dezolant de simple. E dorinţa de a nu ieşi din primul cerc identitar, cel care cuprinde: mama, familia, limba, teritoriul, credinţa – în sfârşit, ‘travail, famille, patrie’. Un fel de a nu ieşi de sub streaşina casei. Valori de siguranţă strictă, pre-reflexive, pe care le-ai moştenit pentru că ai venit pe lume, valori de aderenţă primă. Pentru ateism sau cosmopolitism, raporturi bizare cu realul şi ideile, e nevoie de un pas mai departe.
E totuşi frapant că e imposibil să găseşti un ateu complet stupid – cel puţin în sensul patologiei. Pentru a aborda zona, pare să fie nevoie de o minimă reflecţie, de o gândire a întregului, de o punere în oglindă, de interogaţii de ordin general, inevitabil corozive şi sinucigaşe. A gândi pe cont propriu problema religiosului e un mod de a-ţi tăia craca de sub picioare, pe care abrutizaţii au deosebita abilitate instinctuală de a-l evita.
Trebuie admis că e pur şi simplu mai confortabil sub streaşină.
Balanţa nu e deci foarte dreaptă, şi măsura nu e echivalentă. Aş fi mai precaut cu afirmaţiile de tip general în materie. Precum şi cu cele care trec cu vederea reversul, nefericirea masivă a ateilor, scepticilor, agnosticilor, pe care încearcă să şi-o ascundă cu eforturi supraomeneşti inventând structuri de sens – aceşti oameni complet şi definitiv striviţi. Pentru că n-am auzit des spunându-se că scopul vieţii e înţelegerea, dar auzim constant că scopul vieţii e fericirea.