Spellbound (1945), Un chien andalou (1929), Destino (2003), Sunrise (1927), Tabu (1931).
Mesele festive. Unde se mânâncă prea mult, se bea prea mult şi se vorbeşte prea mult. Ipoteza unui deficit general se impune.
E.: ‘Nu poţi fi pro-avort şi împotriva pedepsei cu moartea, e comic. Trebuie să te hotărăşti’. E adevărat. Nu văd soluţia ca o femeie să izbutească să fie liberă şi în acelaşi timp să nu omoare oameni. (Admit, nu există ‘foetuşi’, sunt oameni). Când va veni această soluţie, voi fi pentru ea. Deocamdată, pentru a fi liberă, pentru a avea măcar iluzia libertăţii – dar şi iluzia libertăţii are însemnătatea ei -, constat că femeia trebuie, e obligată să practice crima. Sunt dezolat, dar nu văd raţional altă soluţie.
Biografie a Barbarei Hutton.
Şase oraşe, patru zile.
Luchini cu o vorbă a lui Cocteau: ‘Drama, dragii mei, este că astăzi prostia gândeşte’. (Nu-mi plac în genere panseurile afectate despre ‘prostie’, această nontemă. Dar aerul lui Luchini spunând-o…)
Cât de inutilă e dezbaterea – ideea de dezbatere. Nu contează deloc cine ‘câştigă’, cine se va impune. Ce sens are, e complet ridicol. Ideile au un destin independent de respingere şi chiar de aderenţă.
Tipii care n-au nimic de recrutori, de pedagogi sau saltimbanci, cei care nu şi-au deschis butic.
Cunoscut pe cineva cu apăsate reflexe de avariţie. Într-un fel e un simptom progresist. În ciuda evidenţei, un risipitor conservă: irosind, păstrează starea lucrurilor, nu le pune în mişcare deloc: participă la stază. Un avar păstrează totdeauna măcar umbra unui posibil…
Régis Debray evocând momentul execuţiei mimate din Bolivia: îi scot pe toţi în toiul nopţii, e frig, sunt puşi la un zid, se ordonă foc, câţiva leşină… Concluzia lui: ‘Închipuiţi-vă, până şi astfel de momente se uită până la urmă’.
Mă întreb de mult dacă cele trei vârste majore nu corespund unor stadii de personalitate distincte până la alteritate. Am tot mai mult impresia că la sfârşitul tinereţii nu te ‘maturizezi’, ci că s-a născut un altul, literalmente; tot astfel la debutul bătrâneţii. Gusturile şi vederile se schimbă; rolul memoriei e alienant. Priveşti câteva fotografii din copilărie: cu neputinţă să-ţi dai seama ce gândeai, ce vroiai, cine e copilul de acolo. Îi observi trăsăturile cu uimire. Când s-au întâmplat toate astea? E tot mai limpede, s-a născut altcineva, şi acel altcineva eşti din nefericire tu. Dintre stadiile alterate ale conştiinţei, bătrâneţea e cel mai dramatic: îl deteşti pe cel care ai fost, tot universul intră în ralenti exasperant… Legato-ul memoriei n-a fost, pesemne, destul de puternic să însoţească longevitatea un pic absurdă atinsă în ultima vreme; nu eram făcuţi să ne târâm atât. Trăim nu trei vârste, ci trei vieţi: alunecăm în fiecare stadiu distinct, cu cezuri clare, nu de puţine ori refractare sau dispreţuindu-se; rezultatul a trei naşteri succesive. Observă un bătrân evocându-şi tinereţea, eforturile chinuitoare pe care le face; e atât de departe… Cum să crezi că mai vorbeşte despre el şi nu despre un altul? Când a fost pus la zid tânărul Debray? Datele se încurcă puţin; ce importanţă are? Bătrânul Debray doreşte să doarmă. E foarte posibil să ajungem aici. Când evocăm tinereţea, ar trebui să începem ca budiştii, cu formula: ‘într-o viaţă anterioară…’. Până la zece ani, îmi amintesc doar foarte vag cine am fost. Sunt amintiri confuze: am întâmplări, dar nu gânduri, sentimente, visuri, trăiri propriu-zise. Amintirile nu-mi par ale mele. S-ar putea să fie mai trist decât credem.
Mesele festive. Unde se mânâncă prea mult, se bea prea mult şi se vorbeşte prea mult. Ipoteza unui deficit general se impune.
E.: ‘Nu poţi fi pro-avort şi împotriva pedepsei cu moartea, e comic. Trebuie să te hotărăşti’. E adevărat. Nu văd soluţia ca o femeie să izbutească să fie liberă şi în acelaşi timp să nu omoare oameni. (Admit, nu există ‘foetuşi’, sunt oameni). Când va veni această soluţie, voi fi pentru ea. Deocamdată, pentru a fi liberă, pentru a avea măcar iluzia libertăţii – dar şi iluzia libertăţii are însemnătatea ei -, constat că femeia trebuie, e obligată să practice crima. Sunt dezolat, dar nu văd raţional altă soluţie.
Biografie a Barbarei Hutton.
Şase oraşe, patru zile.
Luchini cu o vorbă a lui Cocteau: ‘Drama, dragii mei, este că astăzi prostia gândeşte’. (Nu-mi plac în genere panseurile afectate despre ‘prostie’, această nontemă. Dar aerul lui Luchini spunând-o…)
Cât de inutilă e dezbaterea – ideea de dezbatere. Nu contează deloc cine ‘câştigă’, cine se va impune. Ce sens are, e complet ridicol. Ideile au un destin independent de respingere şi chiar de aderenţă.
Tipii care n-au nimic de recrutori, de pedagogi sau saltimbanci, cei care nu şi-au deschis butic.
Cunoscut pe cineva cu apăsate reflexe de avariţie. Într-un fel e un simptom progresist. În ciuda evidenţei, un risipitor conservă: irosind, păstrează starea lucrurilor, nu le pune în mişcare deloc: participă la stază. Un avar păstrează totdeauna măcar umbra unui posibil…
Régis Debray evocând momentul execuţiei mimate din Bolivia: îi scot pe toţi în toiul nopţii, e frig, sunt puşi la un zid, se ordonă foc, câţiva leşină… Concluzia lui: ‘Închipuiţi-vă, până şi astfel de momente se uită până la urmă’.
Mă întreb de mult dacă cele trei vârste majore nu corespund unor stadii de personalitate distincte până la alteritate. Am tot mai mult impresia că la sfârşitul tinereţii nu te ‘maturizezi’, ci că s-a născut un altul, literalmente; tot astfel la debutul bătrâneţii. Gusturile şi vederile se schimbă; rolul memoriei e alienant. Priveşti câteva fotografii din copilărie: cu neputinţă să-ţi dai seama ce gândeai, ce vroiai, cine e copilul de acolo. Îi observi trăsăturile cu uimire. Când s-au întâmplat toate astea? E tot mai limpede, s-a născut altcineva, şi acel altcineva eşti din nefericire tu. Dintre stadiile alterate ale conştiinţei, bătrâneţea e cel mai dramatic: îl deteşti pe cel care ai fost, tot universul intră în ralenti exasperant… Legato-ul memoriei n-a fost, pesemne, destul de puternic să însoţească longevitatea un pic absurdă atinsă în ultima vreme; nu eram făcuţi să ne târâm atât. Trăim nu trei vârste, ci trei vieţi: alunecăm în fiecare stadiu distinct, cu cezuri clare, nu de puţine ori refractare sau dispreţuindu-se; rezultatul a trei naşteri succesive. Observă un bătrân evocându-şi tinereţea, eforturile chinuitoare pe care le face; e atât de departe… Cum să crezi că mai vorbeşte despre el şi nu despre un altul? Când a fost pus la zid tânărul Debray? Datele se încurcă puţin; ce importanţă are? Bătrânul Debray doreşte să doarmă. E foarte posibil să ajungem aici. Când evocăm tinereţea, ar trebui să începem ca budiştii, cu formula: ‘într-o viaţă anterioară…’. Până la zece ani, îmi amintesc doar foarte vag cine am fost. Sunt amintiri confuze: am întâmplări, dar nu gânduri, sentimente, visuri, trăiri propriu-zise. Amintirile nu-mi par ale mele. S-ar putea să fie mai trist decât credem.